Începutul...

Timpul se scurge mult mai repede atunci când ești fericit, iar atunci când tristețea cuprinde sufletul uman te simți prins într-o buclă infinită a destinului care îți dă falsa impresie că ai putea fi nemuritor pe meleaguri reci și seci. Muzica răsună iar sufletul meu ascultă. Volanul îmi este sceptrul circular ce mă duce acum spre nicăieri. Accelerez și contemplez asupra lucrurilor ce mă legitimă în acest Univers. Au trecut mai bine de 39 de ani de când mă regăsesc în acest loc pustiu și secat de iubire și pace pe care noi, oamenii, l-am numit Terra. Conduc un vehicul prin orașul luminat de astrele cerului și caut un loc în care să pot cunoaște liniștea. Un loc în care să aflu cine sunt și care este cu adevărat misiunea mea aici. Sunt prins în bucla tristeții și damnat la o viață amară. Așa te simți atunci când eșuezi lamentabil în a duce la bun sfârșit misiunea dată de destin. Orașul îmi este străin, perfect pentru eul meu. Nimic nu îmi pare cunoscut, însă o clădire îngrădită de coloane corintice cu pereții devorați de mucegai, îmi atrage atenția. Este Opera din Cerveau, părăsită și pedepsită de trecerea timpului. E doar o ruină în care ecoul primadonelor încă răsună, o buclă a tristeții, izolată de restul lumii prin intermediul a două uși din lemn de abanos. Ațintit pe ușă - un afiș pe care era însemnat programul spectacolelor. În curând cortina urma să fie ridicată…

Text de Gabriel Staicu

Pictură de Brian Blasman